Riscuri

Situaţia hazardelor în România

1. Hazarde naturale: România are o suprafaţă de 238 391 km2 şi o populaţie de 21 679 000 locuitori, fiind cea mai mare ţară din sud-estul Europei. Reţeaua urbană este formată din 314 oraşe cu o pondere a populaţiei urbane de 53%, din care, capitala Bucureşti are o populaţie de 1 996 612 locuitori, 23 de oraşe sunt mari, cu o populaţie ce variază între 100 000 şi 400 000 locuitori, iar restul oraşelor sunt mijlocii şi mici. Reţeaua rurală cuprinde 2 683 comune, alcătuite din 13 092 sate, având o pondere de 47% din populaţia ţării, aceste date reieşind din rezultatele recensământului din martie 2002.

România este expusă unei diversităţi de hazarde care rezultă din interacţiunea factorilor naturali, a celor demografici, sociali şi antropici, respectiv elemente de infrastructură, cum ar fi construcţii, şosele, căi ferate. Această interacţiune şi creşterea pierderilor datorate evenimentelor extreme devin tot mai complexe, concomitent cu tendinţa de concentrare a populaţiei în mari aglomerări urbane şi cu extinderea arealelor locuite pe terenuri inadecvate, expuse inundaţiilor sau alunecărilor de teren.

acertizare cod rosuModificările climatice legate de tendinţele globale de încălzire generează la rândul lor incertitudini referitoare la intensitatea şi frecvenţa hazardelor, dar şi la apariţia unor fenomene noi, cum sunt tornadele sau deşertificarea. Pentru ultimele două decenii este evidentă o mărire a gradului de torenţialitate a precipitaţiilor şi o creştere semnificativă a frecvenţei inundaţiilor alternativ cu accentuarea perioadelor secetoase caracterizate tot mai des de atingerea temperaturilor extreme. În anii următori Revoluţiei, a avut loc o înrăutăţire a condiţiilor de mediu determinată de despăduriri necontrolate, de distrugeri ale perdelelor forestiere şi ale sistemelor de irigaţii, accentuându-se impactul hazardelor naturale asupra infrastructurii şi populaţiei.
De asemenea, din cauze naturale, România s-a confruntat cu epidemii, dar şi cu ameninţări de pandemii, exemplele elocvente sunt neuroinfecţia West Nile în anul 1996, meningita cu 3/23 Enterovirus Echo în 1999, antrax în 2000, apariţia infecţiei gripale cu un nou serotip gripal sau ameninţarea epidemiei de gripă aviară H5N1.

2. Hazardele hidrologice:
a. Viiturile şi inundaţiile sunt hazarde naturale cu un impact accentuat asupra reţelei de aşezări, căilor de comunicaţie şi terenurilor din lungul celor 4000 de râuri din România. Statistic, terenurile inundabile însumează o suprafaţă de 3,5 milioane hectare, arealele cele mai întinse fiind situate în lungul Dunării şi al râurilor principale din Câmpia Română, respectiv Siret, Buzău, Ialomiţa, Argeş, Olt, Jiu dar şi din Câmpia Banato-Crişană, respectiv Someş, Crişul Mic, Crişul Mare, Mureş. În spaţiul montan şi deluros, unde albiile râurilor au pantă accentuată între 100 şi 200 m/km şi lunci înguste, viiturile sunt însoţite de procese intense de eroziune a malurilor determinând alunecări de teren care pot afecta văile. Activităţile antropice reprezintă principalul factor care conduce la modificarea propagării undelor de viitură. Despăduririle din diferite sectoare ale Carpaţilor au determinat o mărire a vitezei de concentrare a scurgerii, intensificarea proceselor de eroziune, transport şi depunere a aluviunilor, precum şi supraînălţarea albiilor din câmpii, mărind astfel riscul revărsărilor. În lungul Dunării şi al râurilor principale au fost realizate îndiguiri şi baraje care s-au dovedit insuficiente şi, în unele cazuri, ineficiente situaţiilor extreme. Ultimul secol a fost marcat de inundaţii de proporţii care au afectat suprafeţe întinse producând mari pagube materiale, dar şi umane, spre exemplu în 1969, 1970, 1975, 1991, 1995, 1997, 1999, 2000, 2002,2005 şi 2006.

 Vezi Extras PAAR Timis

b. Alunecările de teren sunt hazarde naturale aflate în strânsă legătură cu viiturile şi inundaţiile. Eroziunea severă a solurilor, procesele de ravenare, alunecările şi curgerile de noroi afectează terenurile cu utilizare agricolă în proporţie de 30-40% din suprafaţa totală. Alunecările, declanşate de ploi abundente şi cutremure, afectează localităţile situate pe versanţi, iar viiturile sunt un factor de risc major pentru reţeaua de aşezări, căi de comunicaţie şi terenuri din lungul arterelor hidrografice principale. Alunecările de teren constituie principalele hazarde naturale care afectează versanţii şi au rolul determinant în evoluţia reliefului regiunilor deluroase intra şi extracarpatice şi în ţinuturile muntoase constituite din fliş. Diferite evaluări au pus în evidenţă extinderea acestor procese în perioadele cu precipitaţii intense cum au fost cele dintre 1969 şi 1975 când au fost scoase din circuitul economic în unele judeţe (Vaslui, Iaşi, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Vrancea) între 1000 şi 11000 ha. Numai în anul 1970, caracterizat prin precipitaţii deosebit de abundente, alunecările au afectat 20 000 ha, fiind distruse suprafeţe mari de terenuri agricole, numeroase construcţii, căi de comunicaţie.

3. Hazardele seismice: România prezintă risc seismic ridicat, hazardele de acest tip având cel mai mare impact asupra populaţiei. Riscul este accentuat de numărul mare de clădiri înalte şi vechi, cele mai multe aflate în Bucureşti şi oraşele mari, dar şi de incapacitatea economică a proprietarilor de a lua măsuri rapide de consolidare. Prin proiectele internaţionale, RADIUS -1996-2000- al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Instrumentul de Evaluare a Riscului pentru Diagnoza Zonelor Urbane -RISK-2000- al Uniunii Europene, au fost realizate cercetări aprofundate de inginerie seismică şi au fost modernizate mijloacele de monitorizare a riscului, realizându-se o reţea naţională de senzori. Riscul seismic al României provine din Vrancea, regiune seismologică unde se produc cutremure caracterizate prin eliberarea unei mari cantităţi de energie, determinând cele mai mari pagube pentru populaţie. Pe lângă această regiune, pe teritoriul României, mai sunt cunoscute şi alte arii seismice cum sunt: Aria Făgărăşeană, Aria Banatică -Danubiană-, Aria de Nord-Vest, Aria Transilvană şi Aria Pontică._MG_7928
În conformitate cu studiile efectuate în acest domeniu de instituţii specializate, cutremurele cu o magnitudine de 7 grade pe scara Richter au o perioadă medie de revenire de 32 de ani. Pe baza aceloraşi studii, au fost stabilite şi perioade de revenire a cutremurelor cu diferite intensităţi în Bucureşti. Cel mai puternic cutremur cu epicentru în Vrancea, a fost înregistrat în 26.10.1802 şi a avut magnitudinea, pe scara Richter, de 7,5. – 7,8 căreia îi corespunde o intensitate IX+ pe scara
Mercalli în aria epicentrală şi VIII în Bucureşti. Datorită intervalului lung de revenire a cutremurelor de mare magnitudine, percepţia asupra riscului seismic scade, aspect ce se poate manifesta prin neglijarea proiectării şi realizării construcţiilor, dar şi prin neglijarea unei educaţii şi informări adecvate privind astfel de situaţii. În arealele unde revenirea cutremurelor puternice are loc la intervale mari de timp, sondajul de opinie a reliefat în cele mai multe cazuri inexistenţa unei culturi seismice preventive, iar această situaţie de fapt poate produce efecte catastrofale în caz de seism major.

4. Hazardele tehnologice: Pot fi produse de erorile de proiectare ale instalaţiilor industriale, de gradul ridicat de uzură al acestora şi/sau de managementul defectuos practicat de proprietarii acestora. Transportul substanţelor periculoase este o altă cauză care poate să producă accidente cu victime umane, precum şi poluarea mediului. Mai sunt şi situaţii în care accidentele tehnologice, de tipul ruperilor de baraje sau exploziilor unor instalaţii, pot fi cauzate de factori naturali, cum ar fi inundaţiile şi cutremurele, determinând o succesiune de evenimente extreme şi complexe sub forma unei reacţii în lanţ. Unele dezastre provocate de riscurile tehnologice pot avea efecte transfrontaliere, la rândul ei, România fiind afectată de evenimente produse pe teritoriul ţărilor vecine. Aderarea României la Uniunea Europeană implică respectarea Directivei 96/82 CE Seveso II privind gestiunea accidentelor majore implicând substanţe periculoase. Pe teritoriul României, există 333 de obiective care se află sub incidenţa directivei menţionate, 245 în categoria celor cu risc major şi 88 cu risc minor, cele mai multe fiind din industria chimică şi petrochimică, respectiv 144 unităţi cu risc major şi 55 cu risc minor. Un domeniu important al accidentelor tehnologice poate fi considerată industria metalurgică, România având câteva obiective majore care în cazul unor dezastre naturale ar putea afecta grav zonele în care sunt situate, cele mai mari sunt cele de la Galaţi şi Reşiţa.

Vezi Lista obiectivelor SEVESO II din judetul TIMIȘ PATJ Timis Studiu fundamentare zone de risc (pag. 14)

5. Substanţele radioactive. Evenimentele sau accidentele în care apar scurgeri de astfel de substanţe sunt dintre cele mai periculoase pentru om şi mediu. Din acest punct de vedere, România deţine o singură centrală nucleară, la Cernavodă, care însă, prezintă risc redus de accident nuclear deoarece aceasta utilizează o tehnologie avansată de tip Kandu. Surse de risc de acest tip mai pot fi reactoarele situate la Bucureşti-Măgurele, la Piteşti-Mioveni sau la Drobeta Turnu-Severin. Un risc major pentru România îl constituie centrala atomo-electrică de la Koslodui, de pe teritoriul Bulgariei, deoarece funcţionează cu o tehnologie învechită. Până în prezent, România a fost afectată numai de accidentul nuclear de la Cernobâl din noaptea 25/26 aprilie 1986. Acest accident a afectat în special partea de nord-est a ţării, unde a fost înregistrată o creştere a ratei persoanelor cu cancer de tiroidă şi a copiilor născuţi cu malformaţii.

6. Industria chimică. Pe teritoriul României există un număr mare de întreprinderi care utilizează diferite tipuri de substanţe, de la cele foarte toxice sau cu proprietăţi toxice specifice, respectiv alergice, cancerigene, mutagene, până la cele inflamabile, explozive sau oxidante, toate având impact dăunător asupra mediului. În acest domeniu, s-au luat măsuri de utilizare a acestora conform cerinţelor şi standardelor europene privind autorizarea integrată a instalaţiilor industriale, dar şi a normelor privind gestionarea accidentelor ce implică substanţe periculoase.

_DSC02637. Hidrocarburile şi alte substanţe periculoase. Gradul ridicat de uzură sau proiectarea necorespunzătoare a instalaţiilor din industria energetică şi din reţeaua de distribuţie şi transport a hidrocarburilor, pot genera accidente. Astfel de evenimente pot avea loc în zonele de exploatare şi prelucrare a petrolului şi pot produce poluarea solului, apelor de suprafaţă şi a pânzelor freatice. Conductele pot fi afectate de diverse cauze, cum ar fi inundaţii, fisurări în timpul cutremurelor sau furturi din conducte, incidente ce se pot solda cu scurgerea unor cantităţi mari de combustibili lichizi şi producerea unei poluări pe arii extinse.

8. Industria minieră. În acest domeniu pot apărea prăbuşiri ale galeriilor de mină, alunecări şi lichefieri ale haldelor de steril insuficient consolidate şi ruperi ale iazurilor de decantare. Prăbuşirea galeriilor de mină poate produce victime, iar astfel de cazuri s-au înregistrat mai ales, în industria carboniferă. De asemenea, alunecările şi lichefierile de depozite din barajele iazurilor de decantare pot fi un real pericol. Exemplul elocvent este accidentul de la Certej-Săcărâmb din anul 1971, care s-a soldat cu distrugerea completă a două blocuri cu apartamente şipeste 100 de victime omeneşti, iar urmele poluării cu metale grele din timpul acestui accident suntvizibile şi în prezent, după 30 de ani. În acest sector, au mai avut loc două accidente majore cu efecte transfrontaliere, în ianuarieşi martie 2000, respectiv ruperea iazurilor de decantare Bozânta-Aurul şi Novăţ-Roşu din judeţul Maramureş. Aceste evenimente au produs poluarea cu cianură a Dunării şi a unor afluenţi ai Tisei, nu numai pe teritoriul României, ci şi în aval. Accidentele au fost larg mediatizate, iar comunitatea internaţională îngrijorată a reacţionat prin evaluări ulterioare, realizate de comisii internaţionale de experţi, constatându-se faptul că valori ridicate ale concentraţiilor de metale grele în bazinele hidrografice Lăpuş/Someş şi Vişeu/Tisa se înregistrează în imediata apropiere a centrelor miniere şi industriale, iar în aval, concentraţiile sunt în scădere, chiar sub limitele maxime admise. Cele mai contaminate sunt râurile Băiuţ, Cavnic, Săsar şi bazinul superior al Lăpuşului.

9. Construcţiile hidrotehnice. Cedarea parţială sau distrugerea digurilor şi a barajelor poate fi produsă de viituri puternice şi este urmată de inundaţii cu efecte devastatoare. România dispune de diguri care constau în 1600 lucrări a căror lungime desfăşurată măsoară 9920 km, şi de 1353 baraje pentru acumulări de apă cu un volum total de 13,8 mld m3. Dintre acestea, 217 sunt pentru lacuri de acumulare nepermanente, având un volum de atenuare a viiturilor de 893 mil.mc, iar 1232 sunt pentru lacuri de acumulare permanente cu volum pentru atenuarea viiturilor de 2017 mil.mc. Din totalul digurilor, o mare parte este realizată cu tehnologii depăşite şi prezintă un risc ridicat deoarece pot ceda uşor în cazul producerii de viituri. Cedarea digurilor poate avea efecte transfrontaliere. O asemenea situaţie s-a înregistrat în perioada 3-7 aprilie 2000 când deversarea şi distrugerea unui dig situat pe Crişul Alb, în apropierea graniţei cu Ungaria, a produs inundaţii de amploare în sectorul Ineu-Chişineu Criş. De menţionat că, pentru evitarea unor astfel de evenimente, toate localităţile situate în aval de marile baraje cum sunt cele de pe Argeş, Bistriţa, Someş, Lotru au fost dotate cu sisteme moderne de alarmare şi beneficiază de dotările necesare pentru atenuarea efectelor viiturilor.

10. Infrastructura pentru transport. Distrugerea infrastructurii pentru transport este un risc important. Cedarea podurilor de cale ferată sau transport rutier poate fi determinată de eventuale erori de proiectare, execuţie, exploatare, dar mai ales de gradul ridicat de uzură.